Ai intrat ieri în casa mea; nu era nimeni, doar aceeaşi atmosferă întunecoasă pe care Tu poate ai fi vrut de multe ori sa o schimb. Absenţa mea părea că nu Te miră; poate din cauză că în atotştiinţa Ta cunoşteai faptul că acum mă plimbam pe alei plină de speranţă şi cu pace în sufletul meu zbuciumat până atunci. Ai mers în sufragerie, acolo unde obişnuiam să ne petrecem dupa amiezile... eu plângând plecată pe braţul Tău, Tu vorbindu-mi despre iubire...
Te-ai aşezat pe fotoliul pe care Ţi l-am rezervat încă de la început; acolo, în mijlocul încăperii, unde lumina pătrunde doar printr-o firavă despărţitură dintre draperii.
Ciudat; nu mi-ai spus niciodată că nu îţi place semiobscurul; ai înţeles faptul că ascunzându-mă de soare, mă ascundeam de fapt de oameni. M-a rănit faptul că nu mă doreau în mijlocul lor, pentru că ... nu îndeplineam anumite criterii.
Dar Tu mi-ai spus să nu iau în seamă nici lucrul acesta. Te-ai integrat încet, încet în viaţa mea; erai confidentul meu din fapt de seară, când absorbiţi de conversaţiile noastre ne uitam pe fereastra dinspre infinit... eu vorbind... Tu tăcând...
Şi ieri Ţi-ai amintit de toate lacrimile, de bucuriile, de toate descoperirile făcute. Ţi-ai rotit privirea şi ai văzut pe pian un plic; îţi era destinat. L-ai deschis fără grabă şi ai început să citeşti:
"Bunul meu, Isus,
Scuză-mă că nu Te-am aşteptat. Azi după mult timp, am simţit nevoia să ies să mă plimb printre oameni, să mă las mângâiată de soare.
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să înţeleg că nu în izolare voi găsi bucuria împărtăşirii; Îţi mulţumesc că ai deschis fereastra sufletului meu, ca să se facă lumină. Mai jos Ţi-am scris un poem Scuză lipsa de talent şi lipsa de curaj de a Ţi-o spune personal. Ţi-am scris-o la început pe când mă aşteptam să pleci şi Tu ca toţi ceilalţi. Nu are rost să îţi mai explic, sunt sigură că înţelegi.
Iată:
De multe ori aş fi vrut să revii,
La fereastra sufletului meu,
Acolo unde păienjenii s-au aşezat pe la colţuri,
Transformându-l într-o relicvă de muzeu.
Aş fi vrut să te întorci,
să ştergi cenuşa gândurilor mele,
să aranjezi mobilele răsturnate de vizitatori.
Ca sufletul meu să nu mai aibă aspectul unui câmp de bătălie.
Aş vrea să mai vii pe la mine,
Să vorbim la o cană de ceai,
să deschidem apoi fereastra cu giurgiuvele obosite
Şi să savurăm prospeţimea orizonturilor purpurii.
Aş vrea să mai vi la fereastra sufletului meu uitat,
ce se va deschide cu zgomot de lemn putred...
ca Tu să intri şi să locuieşti în casa mea...
Poţi să o redecorezi...
Poţi vinde principiile mele baroc unui anticar...
Poţi schimba şi draperiile de catifea, să laşi lumina să locuiască cu noi.
Pentru că de sufletul meu,
cu fereastra ce dă spre lume,
Nu s-a îngrijit nimeni până acum...
Îţi mulţumesc bunul meu prieten
Că ai continuat să vii în fiecare zi.
Te mai aştept şi mâine şi mereu...
Vom sta la fereastra deschisă spre eternitate, contemplând nemurirea...
Lângă o cană de ceai....
Eu tăcând... Tu tăcând...
Ca doi prieteni ce aşteaptă să vadă trecând
şi ultimul cocor întârziat, rebegit de frig.
Semnează: omul regăsit la fereastră....
Natalia
1997
Te-ai aşezat pe fotoliul pe care Ţi l-am rezervat încă de la început; acolo, în mijlocul încăperii, unde lumina pătrunde doar printr-o firavă despărţitură dintre draperii.
Ciudat; nu mi-ai spus niciodată că nu îţi place semiobscurul; ai înţeles faptul că ascunzându-mă de soare, mă ascundeam de fapt de oameni. M-a rănit faptul că nu mă doreau în mijlocul lor, pentru că ... nu îndeplineam anumite criterii.
Dar Tu mi-ai spus să nu iau în seamă nici lucrul acesta. Te-ai integrat încet, încet în viaţa mea; erai confidentul meu din fapt de seară, când absorbiţi de conversaţiile noastre ne uitam pe fereastra dinspre infinit... eu vorbind... Tu tăcând...
Şi ieri Ţi-ai amintit de toate lacrimile, de bucuriile, de toate descoperirile făcute. Ţi-ai rotit privirea şi ai văzut pe pian un plic; îţi era destinat. L-ai deschis fără grabă şi ai început să citeşti:
"Bunul meu, Isus,
Scuză-mă că nu Te-am aşteptat. Azi după mult timp, am simţit nevoia să ies să mă plimb printre oameni, să mă las mângâiată de soare.
Îţi mulţumesc că m-ai făcut să înţeleg că nu în izolare voi găsi bucuria împărtăşirii; Îţi mulţumesc că ai deschis fereastra sufletului meu, ca să se facă lumină. Mai jos Ţi-am scris un poem Scuză lipsa de talent şi lipsa de curaj de a Ţi-o spune personal. Ţi-am scris-o la început pe când mă aşteptam să pleci şi Tu ca toţi ceilalţi. Nu are rost să îţi mai explic, sunt sigură că înţelegi.
Iată:
De multe ori aş fi vrut să revii,
La fereastra sufletului meu,
Acolo unde păienjenii s-au aşezat pe la colţuri,
Transformându-l într-o relicvă de muzeu.
Aş fi vrut să te întorci,
să ştergi cenuşa gândurilor mele,
să aranjezi mobilele răsturnate de vizitatori.
Ca sufletul meu să nu mai aibă aspectul unui câmp de bătălie.
Aş vrea să mai vii pe la mine,
Să vorbim la o cană de ceai,
să deschidem apoi fereastra cu giurgiuvele obosite
Şi să savurăm prospeţimea orizonturilor purpurii.
Aş vrea să mai vi la fereastra sufletului meu uitat,
ce se va deschide cu zgomot de lemn putred...
ca Tu să intri şi să locuieşti în casa mea...
Poţi să o redecorezi...
Poţi vinde principiile mele baroc unui anticar...
Poţi schimba şi draperiile de catifea, să laşi lumina să locuiască cu noi.
Pentru că de sufletul meu,
cu fereastra ce dă spre lume,
Nu s-a îngrijit nimeni până acum...
Îţi mulţumesc bunul meu prieten
Că ai continuat să vii în fiecare zi.
Te mai aştept şi mâine şi mereu...
Vom sta la fereastra deschisă spre eternitate, contemplând nemurirea...
Lângă o cană de ceai....
Eu tăcând... Tu tăcând...
Ca doi prieteni ce aşteaptă să vadă trecând
şi ultimul cocor întârziat, rebegit de frig.
Semnează: omul regăsit la fereastră....
Natalia
1997
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu