Dragostea nu vine din exterior...

John Blanchard se ridică de pe bancă, îşi aranjă uniforma militară şi se uită cu atenţie la mulţimea de oameni care se îndrepta către gara Grand Central. O căuta pe fata al cărei chip nu il văzuse niciodată, dar a cărei inimă o cunoştea, fata cu trandafirul.Îi stârnise interesul cu 13 luni în urmă, într-o bibliotecă din Florida. Luând o carte de pe raft, a fost uimit nu de conţinutul ei, ci de însemnările făcute cu creionul pe marginile filelor. caligrafia delicată vădea un suflet grijuliu şi o minte pătrunzătoare.
Pe prima pagină a cărţii, descoperi numele celei care o împrumutase înainte, domnişoara Hollis Maynell. După mult timp şi cu mari eforturi, localiză adresa ei. Fata locuia în New York. Îi scrise o scrisoare în care se prezenta şi o invita să corespondeze cu el. A doua zi a fost trimis peste ocean să lupte în cel de-al II-lea război mondial. Într-un an şi o lună cei doi au ajuns să se cunoască prin poştă. Fiecare scrisoare era o sămânţă care cădea într-o inimă pregătită. Înmugurea o poveste de dragoste. Blanchard a cerut o fotografie, dar ea a refuzat. Simţea că dacă ţinea cu adevărat la ea, n-ar fi contat cum arată. Când în sfârşit veni timpul să se întoarcă din Europa, îşi planificară prima întâlnire: la ora 07:00, în gara Grand Central, New York.
"O să mă recunoşti, spunea ea, după trandafirul roşu pe care îl voi purta la piept." Iată-l deci la ora 07:00, la locul stabilit, căutând-o pe fata de a cărei inimă se îndrăgostise, dar pe care nu o văzuse niciodată. D-l Blanchard însuşi a povestit ce s-a întâmplat în continuare:
"O tânără subţire şi sveltă se îndrepta spre mine. Părul ei blond dat după urechile delicate cădea în bucle pe spate; ochii ei erau albaştrii ca viorelele. Buzele şi bărbia ei vădeau o fermitate blândă şi îmbrăcată într-un costum verde deschis, părea că era primăvara în trup de femeie. Am făcut câţiva paşi spre ea, uitând cmplet să văd dacă purta un trandafir sau nu. Când m-am mişcat, un zâmbet abia schiţat, provocator, se întipări pe buzele ei: "Avem acelaşi drum marinare?" şopti ea.
Aproape fără să-mi dau seama, am făcut un pas către ea, şi atunci am văzut-o pe domnişoara Maynell. Stătea chiar în spatele fetei. O femeie trecută bine de 40 de ani, cu părul grizonat strâns sub o pălărie purtată. Era mai mult decât durdulie, iar în picioarele cu glezne groase, purta pantofi cu tocuri joase. Fata în costum verde se îndepărta rapid. Mă simţeam de parcă aş fi fost sfâşiat în două, atât de mare era dorinţa să mă duc după ea, şi totuşi atât de mult tânjeam după femeia al cărei suflet îl însoţise şi îl susţinuse pe al meu. Şi iat-o! Chipul ei palid şi buclat ea bland şi sensibil, ochii ei cenuşii aveau o strălucire caldă şi plină de bunătate.
Şi nu am eziotat. Degetele ,ele apucară cartea mică şi tocită de piele albastră, care era semnul după care mă identifica. Poate aceasta nu era dragoste, dar cu siguranţă era ceva preţios, ceva poate chiar mai valoros; o prietenie pentru care fusesem şi trebuia să fiu mereu recunoscător. Mi-am îndreptat umerii şi am salutat-o, întinzându-i cartea, deşi când vorbeam, eram sufocat de amărăciunea provocată de dezamăgire.
"Sunt locotenent John Blanchard şi dumneavoastră trebuie să fiţi domnişoara Maynell. Sunt atât de încantat că aţi putut veni; îmi permiteţi să vă invit la cină? " Faţa femeii se destinse într-un zâmbet indulgent: "Nu ştiu despre ce e vorba tinere, răspunse ea, dar tânăra în costum verde care tocmai a trecut, m-a rugat să port acest trandafir la reverul hainei. Şi mi-a spus că dacă o să mă inviţi la cină, să îţi spun că ea te aşteaptă în restaurantul de peste drum. Zicea că e un fel de test." Nu era greu să înţeleg şi să admir înţelepciunea domnişoarei Maznell. Adevărata natură a inimii iese la suprafaţă prin reacţia ei în faţa lucrurilor neatrăgătoare.

" Spune-mi pe cine iubeşti, spunea Houssaye, şi îţi voi spune cine eşti."